12. A mai așteptat alte șapte zile; și a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s’a mai întors la el.
13. În anul șase sute unu, în luna întîi, în ziua întîi a lunii, apele secaseră pe pămînt. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s’a uitat, și iată că fața pămîntului se uscase.
14. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pămîntul era uscat de tot.
15. Atunci Dumnezeu a vorbit lui Noe, și i-a zis:
16. „Ieși din corabie, tu și nevastă-ta, fiii tăi și nevestele fiilor tăi cu tine!
17. Scoate afară împreună cu tine toate viețuitoarele de tot felul care sînt cu tine, atît păsările cît și vitele și toate tîrîtoarele care se tîrăsc pe pămînt: să mișune pe pămînt, să crească și să se înmulțească pe pămînt.“
18. Și Noe a ieșit afară cu fiii săi, cu nevastă-sa și cu nevestele fiilor săi.
19. Toate dobitoacele, toate tîrîtoarele, toate păsările, tot ce se mișcă pe pămînt, după soiurile lor, au ieșit din corabie.
20. Noe a zidit un altar Domnului; a luat din toate dobitoacele curate și din toate păsările curate, și a adus arderi de tot pe altar.
21. Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pămîntul, din pricina omului, pentru că întocmirile gîndurilor din inima omului sînt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.