10. Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când își dă sufletul, unde mai este?
11. Cum pier apele din lacuri și cum seacă și se usucă râurile,
12. așa se culcă și omul și nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă și nu se mai scoală din somnul lui.
13. Ah! de m-ai ascunde în Locuința morților, de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia și de mi-ai rândui o vreme când Îți vei aduce iarăși aminte de mine!
14. Dacă omul odată mort ar putea să mai învie, aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15. Atunci m-ai chema, și Ți-aș răspunde, și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.
16. Dar astăzi îmi numeri pașii, ai ochiul asupra păcatelor mele;
17. călcările mele de Lege sunt pecetluite într-un mănunchi, și născocești fărădelegi în sarcina mea.
18. Cum se prăbușește muntele și piere, cum piere stânca din locul ei,
19. cum este mâncată piatra de ape și cum este luat pământul de râu: așa nimicești Tu nădejdea omului.
20. Îl urmărești întruna, și se duce; îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.
21. De ajung fiii lui la cinste, el nu știe nimic; de sunt înjosiți, habar n-are.
22. Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”