13. Fiindcă Dumnezeu, când a promis lui Avraam, deoarece nu a putut să jure pe niciunul mai mare, a jurat pe sine însuşi,
14. Spunând: Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta şi înmulţind te voi înmulţi.
15. Şi, astfel, după ce a îndurat cu răbdare, a obţinut promisiunea.
16. Fiindcă oamenii, într-adevăr, jură pe unul mai mare; şi un jurământ pentru confirmare este pentru ei sfârşitul întregii certe.
17. În acelaşi fel, Dumnezeu, cu atât mai mult voind să arate moştenitorilor promisiunii neschimbarea sfatului său, l-a confirmat printr-un jurământ,
18. Pentru ca, prin două lucruri de neschimbat, în care este imposibil pentru Dumnezeu să mintă, să avem o mângâiere tare, noi, care am fugit la locul de scăpare ca să apucăm speranţa pusă înaintea noastră;
19. Speranţa pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, deopotrivă sigură şi neclintită şi care intră până dincolo de perdea,
20. Unde înainte-mergătorul a intrat pentru noi, adică Isus, făcut mare preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melchisedec.